Obișnuința privirii învăluie
Siluetele
În veșminte de timp.
În tăcere rămân pași retezați,
Gândurile aprinse
Înconjurate de aripi de piatră.
Nici o lumină
În nopțile polare ale chemărilor.
În tăcere rămân înălțimi ruinate,
Ziduri trainice îmbrăcate în iederă
Până la carne , până la oase
Până ce rostirea se retrage
În ecou.
În tăcere rămân aripi de om
Și pietre de moară
Veșnic așezate pe omoplații speranței.
excelenta conversatie intre poem si fotografie.. imi place mult..
RăspundețiȘtergereDar ce frumoşi ... ce albi şi drepţi sunt aceşti omoplaţi ...
RăspundețiȘtergeredragut si trist:))
RăspundețiȘtergere@S-Hell - Am incercat sa prind intr-un manunchi de cuvinte capilarele grafice.
RăspundețiȘtergere@Iolanda S @Dida.hetup - Multumesc, eu doar am vorbit despre rostul si povara tacerii.
RăspundețiȘtergerePrefer sa fiu libera si sa alerg de parca as zbura, decat sa port povara ei. A tacerii. O sa vorbesc ca sa nu fiu inteleasa.
RăspundețiȘtergereTacerea citita profund...
RăspundețiȘtergereMi-a fost dat sa inteleg mai degraba tacerea decat unele cuvinte care nu pot fi simtite;)
Este cea mai grea povara pentru cei care se afla in asteptare.Uneori strapunge suflete in cunoasterea lor.
Ma simt atat de bine aici:)
Rostirea retrasa-n ecou, aripile care se pietrifica impiedicand zborul sperantei, elibereaza barajul tacerii in noi, omorand orice vocala intemeietoare de cuvant.
RăspundețiȘtergereNu trebuie sa lasam tacerea sa ne insingureze, pana intr-atat! :)