marți, 7 decembrie 2010

Cuvânt șoptit

În tăcere rămân măști carbonizate.
Obișnuința privirii învăluie
Siluetele
În veșminte de timp.

În tăcere rămân pași retezați,
Gândurile aprinse
Înconjurate de aripi de piatră.
Nici o lumină
În nopțile polare ale chemărilor.

În tăcere rămân înălțimi ruinate,
Ziduri trainice îmbrăcate în iederă
Până la carne , până la oase
Până ce rostirea se retrage
În ecou.

În tăcere rămân aripi de om
Și pietre de moară
Veșnic așezate pe omoplații speranței.

8 comentarii:

  1. excelenta conversatie intre poem si fotografie.. imi place mult..

    RăspundețiȘtergere
  2. Dar ce frumoşi ... ce albi şi drepţi sunt aceşti omoplaţi ...

    RăspundețiȘtergere
  3. @S-Hell - Am incercat sa prind intr-un manunchi de cuvinte capilarele grafice.

    RăspundețiȘtergere
  4. @Iolanda S @Dida.hetup - Multumesc, eu doar am vorbit despre rostul si povara tacerii.

    RăspundețiȘtergere
  5. Prefer sa fiu libera si sa alerg de parca as zbura, decat sa port povara ei. A tacerii. O sa vorbesc ca sa nu fiu inteleasa.

    RăspundețiȘtergere
  6. Tacerea citita profund...
    Mi-a fost dat sa inteleg mai degraba tacerea decat unele cuvinte care nu pot fi simtite;)
    Este cea mai grea povara pentru cei care se afla in asteptare.Uneori strapunge suflete in cunoasterea lor.
    Ma simt atat de bine aici:)

    RăspundețiȘtergere
  7. Rostirea retrasa-n ecou, aripile care se pietrifica impiedicand zborul sperantei, elibereaza barajul tacerii in noi, omorand orice vocala intemeietoare de cuvant.
    Nu trebuie sa lasam tacerea sa ne insingureze, pana intr-atat! :)

    RăspundețiȘtergere

Comentariile sunt supuse moderării înainte de publicare.