luni, 4 iulie 2011

Vitralii negre

În partea de vest a dealului, aproape de mlaștină, zidurile ruinei semănă cu umerii căzuți a unui soldat. Sau ca a unei ființe pentru care logica vremurilor mărșăluiește subteran și surd. 
Dinspre pădure, stârvul cariat de ploile reci sau de zăpezile sulfuroase, pare un pumn imens, cioplit, din care au căzut câteva zaruri șlefuite inegal. Ierburile sălbatice și unii arbuști stranii, care au sfredelit cu o insistență crudă, acum sorb cu gheare verzi sau maronii în pământul moale, neumblat, geometria pietrei născută din linii drepte și compas. În verticalitatea claviaturii de coaste îmbolnăvite de astm, din pricina aerului umed și mereu curgător, cetatea poartă și îndeamnă iedera să vorbească despre orizont și primăvară.
Poate nu a fost vreodată o cetate, poate a fost un loc de sfințit forma genunchilor și de coborât bărbia în piept când divinitatea părea să se odihnească și să fie amnezică. Am dreptul la incertitudine. Curios lucru, către drumeagul care duce la singurul ostrov, cioplitura iregulată a zidului, sub formă de fereastră, poartă în păienjenișul metalic ruginit, vitralii negre. 
Oamenii care ajung întinați la capătul scurtei călătorii spre cetate nu au puterea să înțeleagă. În fața ruinelor soarele sclipește cu putere orbitoare din consistența celor câțiva solzi stingeri ai ferestrei însă, din cutia toracică a zidurilor, o neînțeleasă lumină întunecată desenează unghiuri de tăcere și repaus peste formele vii care vremelnic trec și se scurg - nisip de clepsidră, urnă de așteptări, risipă de dragoste.       

   

Un comentariu:

  1. Pentru o clipa,am simtit ca sunt acolo...printre ruine,atat de frumos ai descris acest loc.
    Si... "Poate nu a fost vreodată o cetate, poate a fost un loc de sfințit forma genunchilor și de coborât bărbia în piept când divinitatea părea să se odihnească și să fie amnezică." foarte frumos si special!

    RăspundețiȘtergere

Comentariile sunt supuse moderării înainte de publicare.