Sfâșierea umbrei

eram complet sigur 
că am scăpat cioburile neliniștii
în camera de către răsărit. 


în una din zilele andaluze 
o pânză de corabie, 
ca un plămân de pergament, 
învăluia cu ceară 
acoperișul însetat al casei.

dinspre stradă 
umbrele purtau zdrențele iubitei 
pe cerul gurii -
miros de iasomie, 
distilat în lacrima
înaltă ca un turn din Pisa; 


așa îmi spuneai -
sufletul ce trestie,
privirea ce drum torid,
zâmbetul ce Indie - 
umilă credință de abanos.
.......

de atunci au trecut multe umbre sfâșiate de amurguri
de icoana ta își amintesc genunchii mei în sărbătorile inimii
sau
o voce murdărind tavanul și oglinda cuvintelor

într-o lipsă de culori,
într-o sete de priviri.