O parte din cerul pe care l-am imaginat trăiește insular pentru noi. Mergem desculți, în căutare de sensuri, prin hărțile altor ființe însă cerul rămâne deasupra pașilor prevestiți de vârste, umbrind frumos străine teritorii. Ca o umbrelă ușoară și lichidă, ca un dans risipit și înlănțuit din semințe de păpădii bătrâne.
Ca și orice cer, felurite învelișuri tainice, furtuni umede, calde sau reci, întretaie, purifică plămânii de aer și suflet de la înălțime către pământ. Locuri cu apă senină sunt multe. Scânteieri de lemn pe irisul oceanic, de asemenea. În punctele fixe, văluriri repezi sau domoale sorb ideea de liman.
Dar pentru tot cerul pivotant de deasupra și din consistența speranțelor, există o insulă mereu apropiată de lumină. O insulă care nu ne părăsește, care ne dă brațe mai lungi și bătăi de inimă mai adânci. Este Everestul senzorial, sentimental și al ideilor. Este un iglu al cunoașterii de sine și totodată un creuzet pentru geneza unui aliaj puternic. Insula este locul de pelerinaj sau locul de abolire a sfințeniei închipuite și atribuite unor oameni. Colțul imens de fildeș, de mirabilă torsiune înspre înalt, vorbește despre amnezia construcțiilor eșuate, a podurilor carbonizate și foarte rar, despre negarea iubirilor interzise.
Spre insula însorită se poate înota în orice anotimp, chiar prin cețuri de nepătruns sau printre coloși de gheață. Aurorele boreale, arcurile curcubeice și ființele submarine pun semn de bun venit, te dezbracă de lauri și păcate și îți topesc încălțămintea și straiele lumești.
Pe insula cea mai apropiată de soare nu există singurătate dar nici urme de oameni.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sunt supuse moderării înainte de publicare.