Interviu cu Emil Cioran

Dacă sunt oameni fericiţi pe acest pământ, pentru ce nu urlă, pentru ce nu apar în stradă ca să-şi strige bucuria în ţipete nebune şi neîncetate? De unde atâta discreţie şi atâta rezervă? Dacă aş avea conştiinţa unei bucurii continue, a unei exaltate dispoziţii interne înspre plăcere, şi dacă aş simţi o irezistibilă înclinare înspre seninătate, n-aş putea trăi numai în mine acele momente, ci le-aş împărtăşi într-un elan fără margini tuturora, m-aş risipi de bucurie în văzul celorlalţi, mi-aş consuma toată energia pentru a face comunicabilă starea mea de fericire, preaplinul meu încântător şi debordant. N-aş regreta dacă după o astfel de risipire vocea ar răguşi, ochii ar orbi şi mersul s-ar împletici, n-aş regreta dacă funcţiile şi posibilităţile organelor s-ar epuiza şi focul din mine şi-ar încetini pâlpâirile. Dacă există fericire în lume, ea trebuie comunicată. Sau oamenii cu adevărat fericiţi n-au conştiinţa fericirii lor? (Emil Cioran)

La vârsta de 15 ani am citit pentru primele ori Cioran. Era în liceu o mișcare de frondă în legătură cu citirea operei marelui filozof. Emil Cioran era interzis în bibliotecă iar cărțile lui procurate de obicei de la anticarii ploieșteni treceau ușor de la un elev la altul. 

Atmosfera de liceu militar, lipsa libertății firești, duritatea resimțită constant a zilelor cazone, adolescența galopantă, nevoia de iubire și imposibilitatea comunicării acesteia, monotonia degradantă,  făceau spiritul să gonească spre universuri de înțelegere a existenței în vremea când viața ar trebui să înflorească liber, în primăveri exuberante. 
Universul lui Emil Cioran semăna cu o prăpastie, cu o gaură de vierme, este mai mult o ipoteză și o perspectivă a existenței savurate cu papilele gândului filozofic circumspect. Vremurile de târzie încercare de regăsite, în care parcurgeam fierbințeala rândurilor sale, au însemnat o agonie asumată lângă un pian trist. Și efectul s-a propagat până la o limită a lămuririi după care am renunțat să mai citesc. Eram învins și convins. 
După câțiva ani a urmat să mă intersectez cu elemente biografice și să nu contenesc a mă mira despre modelul Emil Cioran. Se afirmă că este un mare impostor, ca nu ar fi crezut în îndemnul la solitudine și în imnurile funebre, că a scris pentru a șoca și pentru a umili traiectoria umană. Aș considera mai degrabă că a iubit viața și marea sa concesie în fața morții a fost să scrie o operă, ca un exercițiu de sinceritate.