miercuri, 21 iulie 2010

Senzaţie 11


zidurile păstrează pe buze numele unghiilor sfărâmate.
am încercat înălţimea sărutului umărului
de nisip
din ţara-de-piatră ,
am iubit rugăciunea mărului putred
până ce genunchii s-au adâncit şi mâinile,
coroana de arbore, au dăruit fructe soarelui.

pântec de ceară - dealul
confesează mâna amurgului-baladă.
simt
ce simte copacul când la rădăcina curge
gândul de foc de dragoste de cenuşă.

în întuneric Icar îşi aprinde odiseea -
odihna de aripi şi jar.

simt
ce simte heruvimul când doarme
pe paie visând blând
la oameni.

5 comentarii:

  1. Atât de albi copacii scrierilor tale... Unde l-ai întâlmit pe primul?
    Sau călătoria tinde spre el? Scuză intrebările mele aiurea, mă gândeam...

    RăspundețiȘtergere
  2. Exista in fiecare din noi un balans de alb si negru iar cautarea puritatii este un deziderat nativ, o inaltare in umanitate.

    Iti multumesc pentru comment si te mai astept.

    RăspundețiȘtergere
  3. Poate ai dreptate... dar vine clipa aceea in care uitam culoarea sau ideea de culoare si tocmai atunci regasim intru-un gest oarecare, intr-o tampla de aduceri aminte sau intr-un copac-albul.Nu stim sa-l numim sau sa-l pricepem, dar e acolo... Lucrul acesta il transmit copacii tai, pe care ii ascunzi, poate inconstient, la umbra altor culori. Scuze daca te deranjeaza aberatiile mele, nu aceasta e intentia mea, iar daca le gasesti de prost gust o sa incetez

    RăspundețiȘtergere
  4. Sunt binevenite comentariile tale, iti multumesc si te mai astept pe blog. Ai o anume pertinenta si substantialitate pe care le apreciez.

    RăspundețiȘtergere

Comentariile sunt supuse moderării înainte de publicare.