Motto: "Cu toţii murim însă doar unii dintre noi trăiesc".
Desculţi, prin iarba clipelor, suntem doar ceea ce ne amintim că suntem. Prezentul este un fir de lumină puternic care se lărgeşte ca o făclie spre începuturile trecute, unde îşi trăieşte opacitatea viitorului. Este o sfinţenie recunoscută, fără drept de eternitate, o virginitate refăcută după abandonul perpetuu în ispita extazelor.
Iubim rătăcirea. Iubim rătăcirea într-atât încât nu vrem să mai lăsăm fotografii în urmă, firimituri de adio ci alergăm spre un ceva ideal şi iluzoriu şi construim castele de ceaţă cu vârste de moment.
Artiştii rătăcesc cel mai mult în trecutul lor şi în trecutul altora încât prezentul creaţiei se naşte în zodii vândute şi apriorice.
Arta nu este decât un levier brutal care dezbină clipele moarte de clipele vii, din sete de eternitate. Clipele vii sunt momente care ne înbolnăvesc sufletul de speranţă şi ne intoxică simţurile cu dorinţa de a sfărâma armurile îngerilor.
Adeseori trăim departe de noi, imaterial despărţiţi, într-o livadă stufoasă lângă copaci-idei. Stăm privind spre oraş spectacolul celor pe care îi credem prizonierii propriilor voinţe şi ţesem mereu o pânză, un năvod, construim un far de teama că într-o zi nimic nu o să ne mai aducă aminte de rătăcirile altora.
Timpul rătăcirii este cel putin la fel de important ca şi timpul devenirii. Este acea trăire care îţi spune ca te-ai îmbrăcat cu depărtări încât vrei acasă iar acasă vei risipi una câte una avatarurile visate până când, din hăul deşerturilor, ochii trec într-o altă viaţă.
Iubim rătăcirea. Iubim rătăcirea într-atât încât nu vrem să mai lăsăm fotografii în urmă, firimituri de adio ci alergăm spre un ceva ideal şi iluzoriu şi construim castele de ceaţă cu vârste de moment.
Artiştii rătăcesc cel mai mult în trecutul lor şi în trecutul altora încât prezentul creaţiei se naşte în zodii vândute şi apriorice.
Arta nu este decât un levier brutal care dezbină clipele moarte de clipele vii, din sete de eternitate. Clipele vii sunt momente care ne înbolnăvesc sufletul de speranţă şi ne intoxică simţurile cu dorinţa de a sfărâma armurile îngerilor.
Adeseori trăim departe de noi, imaterial despărţiţi, într-o livadă stufoasă lângă copaci-idei. Stăm privind spre oraş spectacolul celor pe care îi credem prizonierii propriilor voinţe şi ţesem mereu o pânză, un năvod, construim un far de teama că într-o zi nimic nu o să ne mai aducă aminte de rătăcirile altora.
Timpul rătăcirii este cel putin la fel de important ca şi timpul devenirii. Este acea trăire care îţi spune ca te-ai îmbrăcat cu depărtări încât vrei acasă iar acasă vei risipi una câte una avatarurile visate până când, din hăul deşerturilor, ochii trec într-o altă viaţă.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sunt supuse moderării înainte de publicare.