O singură culoare

Nu-mi trăi această viață dacă nu ți-o împrumut! Eu las cutii de tablă pe masa din bucătărie, primăverile zac toate acolo lichefiate și pot umple tăcut îmbinările drepte cu miros de pământ frământat.

Deseori te instig să trăiești în irisul cireșului până când secunda de labrador speriat îți smulge fractalii imobili. Dealurile istovite de iarnă te așteaptă, ierburile cresc timid, cum trec prin pânza fără de culoare firele de păr groase și albe de bunicilor adormiți într-un somn fără de veghe.

Iată, mai mult, tot mai mult, drojdia substantivelor trântește sertarele din lemn de nuc.

Tu poți să dormi în picioare, în litera O a cuvintelor OM sau OMIDĂ și cineva să aducă uleiuri în care s-au înecat fluturii înserării din Madagascar.

Ce plăcerea pudică să-ți apeși tâmpla concavă pe mitocondrii elastice iar iedera să pervertească tâșnirea spiralată din bonsai! 
Te-ai liniști visând prin bărbia nerasă, prin câmpii lapone și printre roci de granit, să curgă jeleuri verzi mustind de viață până la pubisul Edenului, arcuit pe spinarea unui curcubeu.

Pașii de cretă

În partea dreaptă a caietului de aritmetică, timpul îngălbenise colțurile și le ridicase curios într-o jumătate abruptă de spirală. Câteva pixuri de plastic uitate în anatomia literei X se uneau prin hemoragia de pastă albastră, scursă discret prin-o crăpătură piezișă, astupată acum de un fel de chit azuriu. 

Printre sutele de linii intersectate uniform, în unghiuri drepte, la intervale de cinci milimetri, se distingea silueta unei balerine în pârg de tinerețe. Schița, prin gratii sau prin piloni de încadrare, încerca să deformeze plasa timpului și spațiului, năvodul care îi sorbea ADN-ul mișcăriilor line, curgătoare. Chipul femeii, abia intuit din turnura oblică și înălțată cu mândrie, creiona emoției un fel zăpadă caldă pe acordurile lui Vivaldi sau o cădere în nostalgia vremurilor interbelice, când în odăile elegante și deseori pustiite un gramofon elibera în tonuri înalte, melodii franțuzești. 

Scaunul din apropierea mesei era construit probabil dintr-o singură bucată de lemn iar spătarul ros de carii vorbea despre anii de demult când oase istovite își găseau tihna sau imboldul de a munci tot mai static spre apusul vieții.

Către ușa deschisă spre grădina cu meri sălbatici și cu vișini, dâre groase de var, sub formă de semicerc sau sferturi de cerc, însemnau podeaua murdară de stejar cu zodia pașilor diafani, cu aurora exercițiului dulce-amar, de linii frânte și de zbor. 

Vitralii negre

În partea de vest a dealului, aproape de mlaștină, zidurile ruinei semănă cu umerii căzuți a unui soldat. Sau ca a unei ființe pentru care logica vremurilor mărșăluiește subteran și surd. 

Dinspre pădure, stârvul cariat de ploile reci sau de zăpezile sulfuroase, pare un pumn imens, cioplit, din care au căzut câteva zaruri șlefuite inegal. Ierburile sălbatice și unii arbuști stranii, care au sfredelit cu o insistență crudă, acum sorb cu gheare verzi sau maronii în pământul moale, neumblat, geometria pietrei născută din linii drepte și compas. În verticalitatea claviaturii de coaste îmbolnăvite de astm, din pricina aerului umed și mereu curgător, cetatea poartă și îndeamnă iedera să vorbească despre orizont și primăvară.

Poate nu a fost vreodată o cetate, poate a fost un loc de sfințit forma genunchilor și de coborât bărbia în piept când divinitatea părea să se odihnească și să fie amnezică. Am dreptul la incertitudine. Curios lucru, către drumeagul care duce la singurul ostrov, cioplitura iregulată a zidului, sub formă de fereastră, poartă în păienjenișul metalic ruginit, vitralii negre. 

Oamenii care ajung întinați la capătul scurtei călătorii spre cetate nu au puterea să înțeleagă. În fața ruinelor soarele sclipește cu putere orbitoare din consistența celor câțiva solzi stingeri ai ferestrei însă, din cutia toracică a zidurilor, o neînțeleasă lumină întunecată desenează unghiuri de tăcere și repaus peste formele vii care vremelnic trec și se scurg - nisip de clepsidră, urnă de așteptări, risipă de dragoste.       

   

Bruma roșie

Așteptară până târziu sosirea poștașului. Anul 1942 fusese unul greu pentru familia Lupașcu. Cei doi fii au fost absorbiți de vârtejul războiului, seceta a distrus lanurile de grâu aurii, cândva fără de sfârșit și care înconjurau comuna iar alimentele se procurau anevoios, după un grafic întocmit de către puținii bărbați în putere rămași să conducă primăria. Doar serile aduceau briza alinării prin sufletele bătrânilor când se momeau reciproc cu câte un codru de speranță. 

Aproape de căminul cultural, grupuri de bătrâni osteniți sau ologi se adunau dinspre venele atrofiate ale localității palide spre a contopi împreună, precum un păianjen sfânt, un ghem luminos de vise.

Era o zi de miercuri când părinții aflaseră că ambii fii fuseseră uciși într-un atac cu obuze asupra companiei lor. Rămăseseră puțini soldați din companie în viață, toți schilodiți, cu membre amputate sau cu vederea răpită de fulgerătoarele schije. Copiii lor aleseseră să compună avangarda formației de luptă dar un proiectil care trecu razant cu solul lovi un stejar trainic, după care a fost deviat în buza de sus a micului tranșeu și a explodat. Nu mai rămăsese nimic ce să amintească de existența pământeană a celor doi. În jurul scobiturii de pământ, precum o floarea-soarelui bizară, se așternu o brumă roșie.

Vestea, deși abia șoptită, le lovi timpanele cu forța unui iceberg. Pământul era de dorit să se deschidă și să le înghită trupurile trudite, costelive. Nu aveau forța să nege, să prefacă vestea într-un silogism mincinos, să părăsească cu mintea casa, curtea, strada, comuna și tot ce ține de rădăcinile dăruite de timp. Se așezară la masă și nu își vorbeau. Se priveau și deslușeau fire de sens tot mai puține iar firele deveneau casante, se rupeau în milionimi de particule fine, precum o compoziție de țesut și sânge. 

Ulițele satului, după lăsarea nopții, erau invadate de gâze felurite atrase de însemnele solare. Praful adus de vântul domol sclipea în bătaia luminii din odaie. Uneori, ca o apă tulbure, parfumul intens de crini, din ograda strâmtă, pătrundea în valuri și scufunda, printre ușile întredeschise, camerele pline de gânduri și ploi.

Fir de praf în podul casei

Avea 13 ani când a urcat pentru prima dată în podul bunicilor. Era un loc aproape sacru unde, de teama întunericului, nu fusese niciodată. Mirosea a praf vânturat de pe străzile uscate de arșiță și a porumb cariat de rozătoare. Pe țiglele încinse, mici candelabre de faguri cu viespi astupau colțurile neregulate dintre planurile sub formă de triunghi ale acoperișului. Coșul de fum, din cărămidă netencuită, părea că pătrunde curios prin plămânii tavanului spre a respira bruma de orizont dintre teii care străjuiau cărarea de pământ spre casă. 

Jucării pierdute, majoritatea nefuncționale, din plastic decolorat, trăiau anonim în saci translucizi de rafie, agățați firav în cuie subțiri și ruginite. Peste grinzile trainice și peste plafonul firav mereu se ridica un praf albicios semn al timpului necruțător, care eroda celulele fericite ale casei.

Înspre ochiurile de lumină, vrafuri de cărți și caiete formau turnuri aureolate, sinuoase și aproape nesigure. Frapau coperțile groase ale culegerilor de exerciții de matematică, pentru clasele gimnaziale, cu colțurile roase din care se distingeau ușor zecile de file stratificate.

Alături, pe o noptieră nelăcuită, câteva fotografii alb-negru înfățișau prilejurile sătești de ospăț și de bocet. Ce minune, aceiași oameni în aceleași straie de sărbătoare! Doar chipurile trădau semnul răsăritului sau cel al apusului.

Prin aerul dens, înecăcios, la orice efort de răscolire a amintirilor materiale, mâinile tânărului desenau turbilioane inofensive și efemere. Înăbușit, dangănul din clopotnița îndepărtată, îi turnă în auz un fir subțire de lut și coborî visător scările din lemn de cireș. 

Pe pământ aceleași lucruri.