Beigbeder - Windows on the World

Frederic Beigbeder este tipul rar de scriitor care stăpânește valurile de idei fragile pe care le subjugă. Orice scepticism legat de opera sa, care poate fi acuzată de limbaj contondent, de plasticitate urlătoare sau de blasfemie, se dizolvă odată cu pătrunderea într-o vastă lume de senzații, concepte și trăiri excelent descrise sau perfuzate liric. 

Prima carte semnată de Frederic Beigbeder, pe care am citit-o cu nesaț, mi-a creat o pantă de admirație și de regăsire încât mi-am dorit să văd ce lucruri noi ar mai avea de spus stimabilul francez. Mi-a căzut în mână Windows on the World. Deși am tot mai puțin timp pentru lectură și aproape cred în posibila minciună că beletristica înghite timpul prețios pe care l-aș pierde citind literatură motivațională, studii de psihologie și educație financiară, nu am abandonat barca pasionaților de roman. Și bine am făcut! 

Windows on the World este povestea paralelă dintre o dramă imaginată și o pașnică reverie pariziană. Întreg firul narativ se dezvoltă în jurul unui tată surprins împreună cu cei doi fii ai săi, la ultimele etaje ale unuia din turnurile gemene, în ziua atentatului terorist care a transformat imobilele într-un melanj de beton, sticlă, oțel și corpuri arse ori sfârtecate. 

Frederic Beigbeder renunță la structura clasică a romanului scindat în capitole denumite distinct, spre a focusa intensitatea câtorva zeci de minute de agonie, de rememorare și speranță, minute care dau titlul segmentelor exprimate cu o tărie dramatică interdependentă. 

Întregul roman este un turbilion care înșfacă expresii emoționante dar relevante atât din realitatea faptelor cât și din planul mental al autorului spre a le ridica ca un turn al amintirii.

Am surprins câteva pasaje ale cărții, pe care le reproduc în rândurile următoare, cu scuzele aferente, dacă limbajul nu este tocmai din zona imaculată și morală a literaturii.

"Trebuia să ne revenim. Era chinuitor să îndeplinești până și un act atât de simplu cum este acela de a respira, chiar dacă mirosul insuportabil ar fi fost unicul vinovat. Fumul gros purta în sine cauciuc topit, plastic ars, carne calcinată. Miros dulceag de kerosen, grețos și înspăimântator, pulbere de oseminte și cenușă de carne omenească. Amestec de nor toxic, de gas-oil înțepător, de crematoriu - acesta este mirosul pe care îl simțiți când treceți pe lângă o uzină, același de care fugiți când accelerați, ținându-vă respirația."

"Îmi place să o văd pe Candace când dansează. Dă muzica la maximum și își leagănă șoldurile, se învârtește în picioarele goale pe mochetă, cu părul fluturând, în timp ce se uită țintă în ochi și își scoate tee-shirt-ul. Cred că este cel mai frumos spectacol pe care l-am văzut vreodată: Candace în sutien push-up pe patul meu king-size, dansând sau făcându-și unghiile de la picioare. Cumpărase un CD cu muzică pentru făcut dragoste și de fiecare dată când îl punea, știam că o să trec la treabă...Îmi lipsește și mai mult acum, când nu știu dacă am s-o mai văd."

"M-am întrebat adesea de ce se aruncă oamenii în gol în cazul incendiilor. O fac fiindcă știu că vor muri. Nu mai au aer, se sufocă, ard. Preferă să sfârșească, numai să se petreacă totul repede și curat. Jumperii nu sunt niște depresivi, ci ființe cu judecată. Au pus în cumpănă elementele pro și contra. Preferă o cădere vertiginoasă, în loc să se înnegrească, aidoma unor cârnați, într-o încăpere plină de fum. Aleg saltul mortal și un rămas bun vertical. Nu mai au iluzii, chiar dacă unii încearcă să-și folosească geaca pe post de parașută ocazională. Își încearcă norocul. Evadează. Sunt oameni, căci preferă să aleagă cum vor muri în loc să se lase pradă focului."

"Femeile câștigaseră: nimeni nu mai voia să îmbătrânească împreună cu ele. 
Am făcut atâta labă, că, până la urmă, mi se scula doar când vedeam cutia de Kleenex. Eram un bachelor de 40 de ani. Juisan non-stop. Credeam că asta este libertatea, dar nu, era singurătatea. Renunțasem la iubire. Alesesem, bucuriei îi preferam plăcerea. Toate perechile mă sâcâiau. În toți bărbații însurați vedeam doar niște captivi castrați. Mă gândeam: nu se cheamă că ești bărbat dacă nu o pui în fiecare zi cu altă femeie. 
Nu eram în stare să trăiesc pentru nimeni altcineva în afară de mine."