Nu am mai postat o vreme pe blog și scrisul m-a urmărit neîncetat. Ca o tăcere aprinsă, ca un fir de înaltă tensiune împletind camera într-un cocon amenințător, ca un fum îndemnând la mers spre prăpăstii și la salturi inconștiente, ca o pasăre bătrână venită dinspre apus.
Scrisul este un animal de pradă. Începe prin a fi un animal sălbatic, care urcă în regnul său printre oasele alfabetului, înhață distanțele și exaltează simțurile spre a se prelinge într-o baltă minunată de uimire, pagina. Scrisul este o amputație voluntară a unui organ mereu regenerabil, destinat cunoașterii și iubirii.
Am uitat să mai scriu și ferestrele au fost stropite cu cerneală, am uitat să dau timpului un nume vremelnic și timpul s-a arcuit între piatră și duh. Taina vorbirii semnelor este un blestem sau un pact cu divinitatea. Niciodată ușor de exorcizat și întotdeauna o scufundare cu ochii deschiși într-o apă mai vie.
Este cu totul uimitor cum nevoia de exprimare în scris îmbracă haina umbrei. Poate este doar o reproducere a divinității, poate este dorința de exercițiu a unei eternități de-o clipă. Poate din noianul de posibilități, joaca de-a dilema îmblânzește menuetul matur spre a-l transforma într-o zburdălnicie asumată, cum reușesc copiii să viețuiască alături de jivinele crude, care îi iubesc și care nu sunt în stare să le tulbure liniștea solară.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sunt supuse moderării înainte de publicare.