Când anii trec tulburător de repede, o ancoră scufundată din sine către lumina amintirilor, se proptește de câteva fericiri de neschimbat. Iar când îți numeri amintirile, nu trăiești în prezent. Ești doar o pisică neagră într-un parc aerisit dintr-un oraș cu oameni mult prea grăbiți. Stai și torci firul subțire al crepusculului de dimineață până către lumina portocalie, ca miezul dovleacului copt, din vecinătatea amurgului. Ghearele sunt inutile. Ajută doar să faci semne neînțelese pe copacii bătrâni. Coada arată sensul gravitației în căderile bruște. Mușchii sunt dovada arcuirii către ziua de mâine. Nici un trecător prin parc. Probabil zilele cu muncă sunt o ceață care învelește parcul în anti-primăvară și lumea uită de existența unui loc de respiro.
În trecerea anilor, ești doar o pisică neagră, norocoasă că băncile din lemn nu mărșăluiesc pe burta Amazonului sau în nisipurile Saharei.
În parcul cu gânduri, stolurile de păsări adorm la înălțime. Pe buza de sus a pleoapelor caselor.
Pisica neagra se simte norocoasa stand pe banca de lemn,coada ei aratand "sensul gravitației" care tine bancile parcului aliniate, dar pe pamant, nu in marsuri spre Amazon, Sahara...
RăspundețiȘtergereUltimul ei motiv de bucurie este si acela ca bancile exista, totusi, nefiind luate de tsunami.
Pisica neagra este meditativa, in jurul ei se invart sentimentele.
RăspundețiȘtergere