Viața majorității oamenilor se poate împărți (și de multe ori așa se întâmplă) în perioada în care în care au urmat cursurile școlare obligatorii, apoi cursurile de învățământ la alegere și perioada în care au muncit și ulterior au beneficiat de ajutorul social, specific pensionării. Este un grafic general, aparent înscris în relația cauză-efect.
Totuși cauzalitatea nu se înscrie în logica reală observabilă în societate. Faptul că urmezi o școală bună, apoi un liceu și o facultate bine cotate la nivel național sau chiar internațional, nu este o garanție a bunăstării. Este limpede că pentru oamenii bogații din orice țară muncesc, în funcțiile de prim rang, persoane care au avut rezultate de excepție în toate procesele educaționale și de formare pe care le-au urmat. Mai mult, realitatea este că indivizii care au atins libertatea financiară și își pot permite să celebreze viața zi de zi, nu provin din rândul elevilor sau studenților silitori. Totuși toți sunt persoane cu calități de excepție, de neînlocuit. Dar, de ce? Care este mecanismul ascuns care crează competențele marilor patroni sau investitori?
Unul din răspunsuri provine din mentalitatea epocii industriale. În România perioada industrială s-a prelungit până la sfârșitul regimului comunist. Vorbesc despre o perioadă care se încadrează istoric între limite cuantificabile. Însă mentalitatea specifică acestei perioade se propagă încă plină de energie dinspre părinți către copii. Părinții și totodată cei cu funcții decizionale, guvernanții sau profesorii propun, propagă și susțin ideea învechită a traseului școală-serviciu (ca angajat)-pensionare. În această viziune care se vrea idilică, elevul sau studentul cu cele mai bune rezultate îi este menită o viața fericită, plină de avansări în cadrul unor instituții de stat sau a unor societăți comerciale iar la finalul carierei (în principiu după vârsta de 65 de ani!) va primi o pensie pentru perioada restului vieții. Statisticile spun că în România durata medie de viață este de 73 de ani.
Dacă în sinea noastră considerăm că 8 ani ipotetici de odihnă ca pensionari, în care probabil vom trăi chinuiți de neajunsuri și de problemele specifice vârstei a III-a, sunt prea puțin pentru ce am oferit societății, atunci avem o problemă. Dacă perspectiva grozav de lungă și de grea de a munci aproximativ 45 de ani ca angajați, pentru un salariu limitat, măcinat de impozite, taxe și de nevoile unei familii, cu mici concedii anuale ne înspăimântă, atunci avem și a doua problemă. Și anume că traseul despre care ne-au vorbit societatea și părinții noștri nu este singurul drum în viață ci doar cea mai lungă și grea cale către bucuria unei existențe libere.
În aliniatele de mai sus am judecat întregul parcurs din momentul primei angajări. Deci pot elimina din peisaj perspectiva angajării pe termen lung și cea a pensionării asigurate de stat. Îmi rămâne elementul școală care este de fapt singurul lucru important însă nu decisiv în ecuația succesului.
Consider că școala este importantă pentru a dobândi cunoștințele generale care stau la baza unui management de succes. Este bine, este ideal să dobândești cunoștințe vaste în toate domeniile, să citești mult, să dialoghezi cu somități universitare, poate și o listă de note bune spune ceva însă mișcarea de inerție imprimată de procesul educațional nu este totul. Suntem obligați să învățam chimie organică, fizică atomică, limba latină sau educație tehnologică însă despre bani nimeni nu scoate un cuvânt. Este ca un tabu. Chiar și despre sex se vorbește mai des. Interesant este că atunci când devenim angajați, băncile și oricine vrea să încheiem un contract, ne explică avantajelor prin care devenim datornici pentru mulți ani și niciodată nu se pomenește adevărul despre bani. Pentru că se pleacă de la ideea unui om mulțumit cu un minim de libertate, confort și sănătate.
În loc de concluzie spun că personal cunosc extrem de puține familii în care se discută despre circuitul finanțelor sau despre relația active-pasive. De asemenea știu puține persoane care investesc în materiale educaționale pentru o zi de mâine mai bună. Însă nu îmi amintesc nici un profesor care să fi vorbit despre bursă, economii sau investiții.
Imi place ideea articolului, de acord cu ceea ce spui cu o precizare: de la revolutie incoace au aparut o gramada de scoli si facultati cu profil economic..unde se invata cate ceva..ceea ce ne lipseste este punerea in practica si conditii favorabile in acest sens. Si ne mai lipseste intr-adevar si acea educatie de acasa..de a te desurca in viata pe cont propriu. Astept cu interes continuarea ideii si solutiile practice ce le propui ;)
RăspundețiȘtergereDa, sunt scoli, facultati economice insa materiile predate ating superficial si nerealist problematica drumului catre imbogatire. Cati din sefii de promotie din aceste institutii de invatamant devin mari oameni de afaceri?
RăspundețiȘtergereIn capitolele viitoare, dupa ce termin de explicat mecanismele sociale, o sa vin si cu propuneri.
Mădălin scapi un lucru important din vedere. Imaginează-ţi ca tu eşti cei 1% din elita lumii care controlează totul prin bani. Ţi-ai dori ca "turma" să înveţe eficient să se ridice la nivelul tău sau chiar mai sus pentru a descoperi păcăleala care ne-o aplică ? Sunt super interese să ne menţină proşti, doar un exemplu dau, în istorie se folosea florul în apă să ţină deţinuţii din lagăre cuminţi si proşti, acum se ştie că este toxic şi inhibă creierul împiedicând dezvoltarea. Există o recomandare în ceea ce priveşte folosinţa lui în pasta de dinţi însă după ce te informezi şi verifici, aproape toată lumea pune mai mult flor decât recomandat, ca să ne impiedice dezvoltarea... bine şi multe alte exemple. Deci concluzia la care voiam să ajung este, ca sistemul de învăţământ este intenţionat prost făcut. De ce crezi ca elita nu-şi duce copii la şcoală şi au profesori privaţi? Soluţia depinde de noi. Dacă vrem să căutam educaţia sau să dăm vina pe alţii pentru prostia în care suntem.
RăspundețiȘtergereTe invit să-mi urmăreşti şi tu blogul : www.forum4you.ro
cu respect