Testamentul politic al lui Mihai Eminescu

"E într-adevăr ciudat (simptomatic n.n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru si a cărui raţiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar senin şi într-o singură noapte, erige teoria de om şi om teorie absolută de stat şi face din banul internaţional şi din posesiunea acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului. Nici (nu n.n.) e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia (cu n.n.) cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de civilizaţie şi instituţii pe care ţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… 

Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie" (Mihai Eminescu în Testamentul Politic).

După ce am scris ieri cele câteva rânduri despre un articol al domnului Tudor Arghezi, am continuat să mă adâncesc în istorie și să citesc din clasicii români în speranța că voi găsi subiecte vechi despre viziunea scriitorilor asupra vieții sociale și politice. Sincer doream să descopăr lucruri noi.

Precum o constantă care mă urmărește, discursurile relevate îmi fundamentează linia de perspectivă asupra prezentului personal. Textele rămân foarte recente chiar dacă trecerea timpului ar combate sentimentul de imobilitate. Societatea de atunci față de societatea de acum este diferențiată doar de alte umbre, de alte culori însă cadrul, perspectiva și arhetipurile personajelor sunt și rămân pietre de râu. Nu există "încotro ne îndreptăm?" ci doar o fugă de nori pe cerul agitat, o intersecție de valuri în căutare de mal pe marea întinsă și neschimbată.