miercuri, 17 noiembrie 2010

Lanțuri cu amintiri

Spun "Lanțuri cu amintiri" pentru a nu afirma greșit "amintiri cu lanțuri", din ideea că ființa își crează propriile lanțuri cu care se leagă de viață și de amintiri, nu amintirile sunt vinovate de existență tentaculară, fiindcă nu au propria putere de a ne ține pe loc. 
Suntem suma unor amintiri certe, a unui prezent dinamic și a unui viitor incert. Scriu aceste rânduri din nevoia de comunica pe o temă prezentă în zona literară și în cea de blogging.  Mă refer la ceea ce se întâmplă cu oamenii după ce se despart. 
Constat că marea majoritate a oamenilor, după o despărțire majoră, se dedau destrămării prin scris, prin muzică, film, prin goana printre amintiri, prin înălțări și prăbușiri. Ceea ce este normal și mai ales omenește. Însă cât timp este de folos această convalescență? O săptămână? O lună? Un an? O bună perioadă din viață? 
Este de folos cât timp ne curăță, cât timp ne ajută să percepem bucle repetate de singurătate și de viață austeră, cât timp ne pocăim de răutățile și defectele proprii sau conștientizăm cauzele pentru care destrămarea ne-a zdruncinat viața. Atât este suficient, restul este măcinare fără rost, accent de neputință.
Dacă o persoană alege să se îndepărteze, cel mai important lucru este să înțelegem cauzele și să dăm acea libertate de zare și de zbor cu credința că toți cei care ne iubesc vor găsi resurse să ne comunice dorurile, dragostea, zâmbetul lor și nu se vor îndepărta cât timp strălucirea dintre priviri există și transmite cele mai importante sentimente.
Fără îndoială suntem câteva miliarde de ființe pe acest Pământ iar între noi toți sunt încă pe atâtea ori conexiuni iar acest lucru ar trebui sa ne spună că suntem predestinați în a nu fi singuri iar totalitatea de șanse este mesajul cel mai important, de a ne desprinde de lanțuri și de a merge mai departe. Mai senini, mai drepți, mai înțelepți, mai iubitori.

7 comentarii:

  1. Frumos ce spui tu, mai ales pentru ca vorbesti din perspectiva celui care s-a impacat cu departirea sau renuntarea din relatiile precedente. Indemnul tau la uitare, fara resentimente sau obsesie pentru un obiect uitat de cel care a plecat, este poate cel mai curat indemn posibil. Dar oamenii iubesc de cele mai multe ori obsesiv. Pentru ca iubesc rar.Restul relatiilor sunt bucurii marunte, incercari de zambet langa obraji straini. De aceea poate nu toti cauta uitarea. Sunt multi cei care confunda uitarea cu libertatea. Eu totusi cred ca uitarea inseamna regasirea ta ca fiinta, cea care erai inainte sa te destrami in visele altuia, in viata unui strain.

    RăspundețiȘtergere
  2. Simt ca as putea scrie atat de mult vis-a-vis de acest subiect.Insa prefer deocamdata sa ma rezum la a-ti transmite ca frumusetea intelepciunii tale,a starilor tale uneori,este pentru noi cititorii o adevarata mangaiere a sufletului.
    :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Amintirile nu sunt vinovate, dar ele improspateaza vinovatia. Indiferent de cauzele despartirii, omul se va adanci in a cauta altceva in locuri care nu vor avea legaturi constiente cu iubirea, cu simtirea. Iar egoismul care salasluieste in oameni nu ne va face sa spunem: sper sa-i fie bine pe drumul pe care si l-a ales. Ne va face sa blestemam clipa cand am cunoscut iubirea si persoana care ne-a adus-o, ne va face sa fim rai cu cei care traiesc frumos, in armonie, ne va face sa ne pierdem simtul ratiunii pentru catva timp.
    Revenirea, insa..., nu este asa cum ne-am dori. Faptul ca vei fi reticent in fata a ceea ce te va mai putea rani, inchistarea, va face din noi sclavii intrebarilor, ai amintirilor. Vom fi legati in permanenta de ele cu lanturi care se vor desprinde in cele din urma, dar cu greu.

    RăspundețiȘtergere
  4. @Dida.hetup - scrierea mea este rod la unor sferinte considerabile, care odata traite si inghitite ca pelinul, mi-au aratat faptul ca la ora cand se intampla sa suferi, motivul suferintei poate fi in parc cu altcineva, buza in buza, iar singura scapare este sa te adaptezi darwinian si sa mergi mai departe.

    RăspundețiȘtergere
  5. @Alinutza - este un subiect vast si ma tem sa il dezvolt, eu am vrut sa scriu ceva tonic, plecand de la postarea ta.
    Cand vorbesti de intelepciunea mea, ma simt ca un fel de Osho, multivizionar si nu cred ca sunt decat un om cu trairi, cu rautati si cu unele mangaieri lirice, transpuse in scris.

    RăspundețiȘtergere
  6. @QED - suprinzatoare ca de obicei prin vastitatea si profunzimea refexiei.
    Am citit reactia ta, sunt in multe puncte de acord insa eu nu blestem iubirea, pentru ca este un motiv serios sa ma inalt dar si sa imi dau seama de limitele mele, chiar si in momentele cand conducta cu miere nu mai picura nimic iar ceilalti inoata virtosi in cascade de fericire.
    PS - imi place sa fiu hatru uneori, sper sa nu interpretezi ca lipsa de respect sau ironie.

    RăspundețiȘtergere
  7. Orice despartire prespune, chiar si intr-un fel subtil, o pierdere. Pierdem persona iubita, ne pierdem speranta si increderea, ne pierdem pe noi, etc.
    Pierderile trebuiesc jelite. Si aceasta prespune acel travaliu al doliului.
    Nu exista un timp optim al efectuarii acestui doliu. Sunt prea multe variabile in joc pentru a putea vorbi de o luna, un an, etc necesar vindecarii.Fiecare din noi avem un timp personal in care gestionam toate acestea.
    Ce e important, e sa ne permitem acest doliu. Sa acceptam ca suntem vulnerabili, ca suferim, ca e necesara o eliberare ( prin scris, vorbit, etc). In final, are loc aceea inmormantare simbolica a pierderii ( poate fi o persona , o idee, un ideal).
    Iar de aici in colo e doar poveste.
    In fond soarele rasare in fiecare zi.
    :)

    RăspundețiȘtergere

Comentariile sunt supuse moderării înainte de publicare.