Există în orice fiinţă, în stadiu latent sau activ, o iarnă precum există frânturi de primăvară sau de vară care ne încălzesc viaţa. Şi aş vrea sa vorbesc despre ierni.
Iarnă este atunci când aripile nu se mai pot întinde ci se lovesc de pereţi neîncăpători, când drumurile se întunecă, coboară ori urcă spre locuri de neajuns, când umbra noastră nu o mai regăsim din lipsă de contur, când casa noastră, într-o mişcare de torsiune, nu mai surprinde dimineţile răsăritului. În stadiul fiinţei se ridică ziduri care înconjoară condiţia umană spre a-i asurzi cântecele şi spre a lăsa cerul gri sau albastru să se scurgă înspre zări pe care nu le putem vedea.
Teribile ierni, în care învăţam despre viaţa clepsidrei şi despre ecoul unui zâmbet apus sau următor. Teribile ierni, în care viaţa îngheaţă spre a se dezveli în poza ultimei şi singurei realităţi.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sunt supuse moderării înainte de publicare.