Fir de praf în podul casei

Avea 13 ani când a urcat pentru prima dată în podul bunicilor. Era un loc aproape sacru unde, de teama întunericului, nu fusese niciodată. Mirosea a praf vânturat de pe străzile uscate de arșiță și a porumb cariat de rozătoare. Pe țiglele încinse, mici candelabre de faguri cu viespi astupau colțurile neregulate dintre planurile sub formă de triunghi ale acoperișului. Coșul de fum, din cărămidă netencuită, părea că pătrunde curios prin plămânii tavanului spre a respira bruma de orizont dintre teii care străjuiau cărarea de pământ spre casă. 

Jucării pierdute, majoritatea nefuncționale, din plastic decolorat, trăiau anonim în saci translucizi de rafie, agățați firav în cuie subțiri și ruginite. Peste grinzile trainice și peste plafonul firav mereu se ridica un praf albicios semn al timpului necruțător, care eroda celulele fericite ale casei.

Înspre ochiurile de lumină, vrafuri de cărți și caiete formau turnuri aureolate, sinuoase și aproape nesigure. Frapau coperțile groase ale culegerilor de exerciții de matematică, pentru clasele gimnaziale, cu colțurile roase din care se distingeau ușor zecile de file stratificate.

Alături, pe o noptieră nelăcuită, câteva fotografii alb-negru înfățișau prilejurile sătești de ospăț și de bocet. Ce minune, aceiași oameni în aceleași straie de sărbătoare! Doar chipurile trădau semnul răsăritului sau cel al apusului.

Prin aerul dens, înecăcios, la orice efort de răscolire a amintirilor materiale, mâinile tânărului desenau turbilioane inofensive și efemere. Înăbușit, dangănul din clopotnița îndepărtată, îi turnă în auz un fir subțire de lut și coborî visător scările din lemn de cireș. 

Pe pământ aceleași lucruri.